Muzica electronică prosperă și înflorește datorită tehnologiei, pentru a fi ceea ce noi cunoaștem astăzi ca fiind “muzică electronică”. Și, mai mult, pentru ca muzica în general să fie mai bună și mai diferită de ceea ce a fost.
Alte forme de muzică acustică s-au bazat pe instrumente ce au rămas în majoritatea cazurilor neschimbate, de când au luat ele naștere și a fost creat design-ul lor original, în urmă cu secole, pe când muzica electronică este într-o continuă evoluție, în concordanță cu aplicarea noilor tehnologii. Este singura formă de muzică unde manufacturierii și producătorii de echipament au toată puterea, iar artiștii sunt la mila lor și depind de orice device sau dispozitiv pe care aceștia îl creează. Instrumentele nu fac muzica, instrumentele sunt muzica (parafrazându-l pe Marshall McIuhan).
Inventatorul muzicii electronice a fost probabil Grog, care în anul 65.000, înainte de era noastră, a lovit în mod repetat cu un băț de o piatră, într-o mișcare ritmică și sincronizată, astfel producând prima melodie acustică tribală. Apoi, acesta a fost lovit de fulger, ceea ce a conferit o căldură analogică și o plinătate sunetului său, iar astfel, acusticul a devenit electric.
Grog a fost în curând contracarat de Thag, care a preferat să lovească un băț de un alt băț, producând un sunet diferit, iar astfel, creându-se primul subgen și ulterior, prima plângere cu privire la faptul că noul sunet nu era la fel de bun ca și vechiul sunet.
Înaintând pe firul cronologic, către cel de-al 3-lea secol, tot înainte de era noastră, îl avem pe Ktesibios, un inginer grec, care a folosindu-se de pneumatică și hidraulică, pentru a crea o orgă controlată cu ajutorul apei, pe care el a denumit-o Hydraulis. Folosind un sistem complex de pârghii, comutatoare, și un sacrificiu de virgine către legendarul monstru marin kraken, mașinăria Hydraulis a fost primul dispozitiv care a permis cuiva să cânte la mai mult de un singur instrument deodată.
Trecând și de perioada Evului Mediu, și ajungând direct în cea a Iluminismului, undeva prin 1761, Jean-Baptiste de Laborde a inventat Clavecinul Electric, sau “Harpsicordul Electric”. Era practic un clavicord, cu excepția faptului că cleștii erau încărcați cu electricitate statică pentru ca aceștia să sune clopotele. Aceasta a fost prima instanță de mijloace electrice folosite pentru producerea de muzică, și acesta poate fi și considerat ca fiind primul instrument electronic (depinzând de definiția fiecăruia), dar nu chiar, deoarece din “elect” lipsea partea de “tronic”. Iar acest fapt se datorează felului cum dispozitivul funcționa, și anume: cleștii mecanici erau cei care creau muzica, și nu logica digitală și circuitele.
De asemenea, în anul 1761, Johann Maelzel a creat Panarmonicul, care a fost prima claviatură (keyboard) mecanică care, chiar dacă, tehnic vorbind, nu era electronică, a automatizat cântarea a tuturor celorlalte instrumente dintr-o orchestră; acesta a fost ca un fel de precursor al MIDI.
Tot în 1761, Benjamin Franklin a inventat “armonica la sticlă” (glass harmonica), care nu a avut nimic de a face cu muzica electronică, dar este o informație utilă în cazul în care se întâmplă să te afli vreodată în pericol. Acest stil a fost popular până prin anul 1830.
Un secol mai târziu, în 1876, faimosul inventator Elisha Gray a dezvoltat un circuit electromagnetic care descărca un sunet. Iar mai apoi, reușind să facă acel sistem să vibreze de unul singur, el a făcut ca circuitul să producă un sunet continuu. Prin manipularea cu grijă a întregului circuit, folosindu-se de bucăți subțiri de oțel, asemănătoare stufului, el a descoperit cum poate controla tonul sunetului său, astfel, creând primul oscilator de note de bază și note singulare.
Acest lucru a fost extraordinar pentru oamenii din era respectivă care doar ce descoperiseră ce anume să facă cu electricitatea, cu câțiva ani mai devreme. Tot ceea ce a fost necesar a fost o interfață simplă și ușor de manevrat. Din acel punct, a mai trebuit doar să se atașeze clape la “stufurile” de oțel, și iată: primul instrument care producea sunet prin mijloace electrice, la modul real vorbind. El l-a denumit: “Telegraful Muzical” sau “Telegraful Armonic” sau “Pianul Electroarmonic”. Și asta pentru că “Telearmonocinematogramofonul Electroacusticoscilator” era mult prea greu de reținut, iar “Super Pianul Spațial al Morții” nu era suficient de Victorian.
Dar oare de unde i-a venit lui ideea aceasta de a crea această chestie cu circuit electromagnetic care se auto-vibra? El a purtat această idee chiar în buzunarul său de la spate, pentru o vreme. Inițial, el încerca să facă ca vorbirea umană să “călătorească” în mod electronic, dintr-un loc într-altul, printr-un cablu sau fir, precum se întâmpla în cazul cutiilor de conserve și al sforii, doar că mult mai puternic și mult mai departe. El l-a numit “telefon”, și avea gata toată ideea, însă, după cum pretinde legenda, Alexander Graham Bell l-a întrecut și i-a luat-o înainte la biroul de patente, cu doar câteva ore. Oricum nu ar fi contat, pentru că Bell deja avea un model funcțional care era gata de utilizare, în timp ce Gray nu era decât la stadiul de teorie cu acest “telefon”.
Însă, norocul lui Gray a fost faptul că Bell nu era interesat de muzica electronică. El încerca de fapt să facă ca oamenii surzi să audă, spre deosebire de Thomas Edison care se chinuia cu aceleași circuite vibratoare și cilindri de oțel, doar că în loc să încerce să trimită sunetul dintr-un loc în altul, el și-a dat seama cum să îl înscrie, să îl graveze într-o suprafață fizică. Ca și o carte. Doar că cu sunet. El l-a denumit Fonograf, și a și apărut un an mai târziu, în 1877.
Aceasta din urmă a fost cea mai importantă descoperire și avansare în tehnologie, dezvoltare, la momentul respectiv, nu doar în domeniul muzicii electronice, ci în toată muzica. Înainte de 1876, dacă voiai să auzi muzică, trebuia să angajezi pe cineva care să o cânte în fața ta sau trebuia să mergi la un concert sau un spectacol / performanță live. Atunci nu existau Spotify, niciun iTunes, nici mp3-uri, nici discuri compacte (CD-uri), nicio înregistrare de vinil, și clar nu benzi pe casete (sau casete). Toată muzica era live. Era imposibil să auzi o înregistrare, deoarece însuși conceptul de a înregistra muzica nu exista, la acel moment.
Acea barieră a fost depășită și spartă, distrusă, în 1876 și ulterior, muzica – care fusese până atunci întotdeauna gratis și de domeniul public – a ajuns cumva să devină proprietate intelectuală. Iar asta deoarece înregistrarea muzicii însemna practic că tu puteai să o și deții, în timp ce cântatul sau ascultatul de muzică, nu.
Primul instrument electronic actual, (din nou, depinzând de definiția fiecăruia), a fost Telarmoniul, dezvoltat de către Thaddeus Cahill în anul 1897. El l-a numit inițial Dinamofon, și i-au trebuit 10 ani lui pentru a finaliza proiectul și pentru a avea efectiv un model funcțional, dar el a depus brevetul în anul 1897, pe când a avea un brevet pentru ideile tale era mai important decât a face efectiv ceva cu ele (inventatorii au învățat repede din întâmplarea dintre Gray-Bell).
Aceasta nu este invenția mea: Telarmoniul cântărea 200 de tone, având mărimea și complexitatea unui stații de putere hidroelectrică, și era operată și controlată cu ajutorul unor pârghii imense și unor arbori de viteză. Conținea o claviatură masivă, având 36 de clape pe octavă. Avea, de asemenea, nituri gigantice, și pistoane, și valve și aburi ieșind din coșuri de fum solide din fier, pe care numai cei mai mari ingineri ai aburilor le puteau imagina. Amplificatoarele nu existau pe vremea aceea, așs că singura cale prin care se putea auzi orice zgomot de măcinat pe care l-ar fi făcut acea mașinărie, era conectarea unui telefon la ea, iar receptorul să fie pus lângă urechea ta. Era ca primul Walkman; singurul Walkman care era mai mare decât tine.
Cahill și-a dat seama mai târziu cum să îl facă să cânte pentru publicul mare, ce umplea săli, atașând un megafon, de către receptorul telefonului, care producea un sunet ca al unei conversații de telefon slab calitativă, analogică, veche, de 8khz. Ca și cum cineva vorbea în pumnul său. Acesta nu este un ghetou. Aceasta chiar este o chestie genială, pentru era Victoriană, la modul serios.
În total, în toată lumea s-au creat 3 Telarmonii. Fiind de mărimea unor nave de luptă, dura câțiva ani pentru a se construi una singura, fiecare dintre ele. Ultima a fost terminată în anul 1911 și urmau să se mai construiască și altele, însă producția a fost oprită de către Primul Război Mondial. Cahill își propusese să mai construiască și altele, după război, dar device-ul lui a fost procesat ca fiind învechit, odată cu apariția unei și mai insiduoase și subtile tehnologii: Radioul.
Astăzi, nu există nicio înregistrare a felului cum suna Telarmoniul, cu toate că, dacă îți dorești să știi acest lucru la modul general, în mare, atunci folosește orice orgă Hammond generalizată. A fost construită pe același principiu. Ultimul Telarmoniu a fost vândut ca și rebut, în anul 1950; era atât de mare încât niciun muzeu nu și-l dorea.
Iar de aici lucrurile chiar au început să se miște mai repede, prin perioada secolului al 20-lea. În 1917, Leon Theremin a inventat un device care era atât de ciudat, încât el nu putea să denumească după nimic altceva deja existent, sau măcar ceva care să fi existat în viitor, așa că el l-a denumit chiar după numele său: Tereminul.
Ceea ce a făcut ca Tereminul să fie atât de unic, a fost că nu era nevoie să îl atingi, ca să poți cânta la el. Acesta răspundea mișcărilor corpului, iar dacă îți scuturai mâna în vecinătatea generală, mașinăria respectivă răspundea în mod corespunzător, folosind corpul tău ca un receptor de recepție (precum urechile de iepure ce erau la televizoarele analogice vechi. Întreabă-ți bunicii ce înseamnă aia).
În plus, sunetul produs de către Teremin era un văitat înalt, în timp real, și complet analog, ca un scârțâit de feedback al unui microfon, și pentru că depindea de tine să stai într-o poziție de nemișcat, pentru a putea fi cântată orice notă specifică, de orice lungime perceptibilă, a cam oscilat destul de mult, deoarece nimeni nu poate sta complet nemișcat. Așadar, din cauza mișcărilor tale neregulate, chestia cam mârâia și scotea niște sunete nu foarte descifrabile, făcându-l să sune ca o frecvență de radio confuză, neclară și distorsionată, oscilând ca un cadran până în iad și înapoi. Dar, măcar era electronic.
Din cauza imprevizibilității sale, compozitorii de muzică nu se puteau gândi la nimic util de făcut cu el. Dar a reușit totuși să își facă un renume, ca fiind instrumentul pentru coloanele sonore pentru filmele science-fiction B-grade, de proastă calitate, despre Lucruri Rele Ce Vin Din Spațiul Cosmic (“Evil Things What Come From Outer Space”), unde scârțâitul acela înalt al Tereminului, ca de natură extraterestră, a fost perfect pentru a descrie misteriosul și necunoscutul, străinul.
Dar, probabil că realizarea lui supremă a fost atunci când Beach Boys l-au folosit pentru hit-ul lor “Good Vibrations”, din anul 1967 – un cântec enervant și înnebunitor, care a petrecut peste 1 an în iadul de înregistrări și producție, și pentru care au fost necesare 3 studio-uri diferite și 20 de versiuni diferite pentru a fi finalizat, deoarece blamatul Teremin era al naibii de inoperabil sau greu de operat (de asemenea: Brian Wilson era un perfecționist nebun). Tereminul încă mai poate fi cumpărat și astăzi din magazinele de muzică, muncit și lucrat cu și mai multe controale menite să îngrădească tendințele sale de derivare a notelor. Tema anuală “Treehouse of Horror” al lui Simpson’s folosește unul.
Primul sintetizator cu claviatură, real, (depinzând de definiția fiecăruia), a fost construit în anul 1929, de către Edouard Coupleux și Armand Givelet, cu toate că ei nu l-au denumit ca fiind “sintetizator cu claviatură”, ci ei l-au numit “Orga Electrică Givelet” (“Givelet Electric Organ”). Avea un oscilator controlat de role de hârtie, precum un derulator (player) de pian automat, numai că aceste role de hârtie nu puteau controla mai mult decât doar note. Ei au instruit circuitele electronice să controleze amplitudinea (“pitch”-ul, cât de grav sau înalt era un sunet), tonul / tonalitatea (tone), culoarea (color), intensitatea (loudness) și chiar și articularea notelor (note articulation). A fost ca o descoperire în tehnologia orgilor.
Acesta ar fi fost foarte aproape de a fi considerat ca fiind “cel mai important instrument electronic al tuturor timpurilor”, asta dacă, 4 ani mai târziu, o companie fără descriere, numită Hammond, nu ar fi lansat propria lor orgă electrică, care până în anii ’60, a evoluat în modelul B-3, de asemenea cunoscută și ca cea mai mare orgă realizată vreodată. Nu aș numi-o total electronică, în orice caz, sau claviștii de Blues nu mă vor lăsa niciodată să aud sfârșitul.
În anul 1955, RCA a comandat lui Harry Olsen și Herbert Belar să vină cu ceva ciudat și sălbatic, nebunesc, în industria înfloritoare a electronicii, iar ei au venit cu ideea de Sintetizatorul RCA Mark II (RCA Mark II Synthesizer) (a existat probabil și un Mark I, anterior, dar nimeni nu-și amintește cu adevărat de el, ca primul joc Streetfighter).
Sintetizatorul. Aceea a fost prima dată când cineva a folosit vreodată acel cuvânt pentru o componentă de echipament muzical. Ei l-au numit așa pentru că acela a fost primul instrument muzical care era menit să emuleze sau să “sintetizeze” sunetele muzicale.
Acesta a fost o ispravă sau performanță incredibilă. Înainte de acel moment, dacă voiai un sunet de pian, atunci trebuia să să faci rost realmente de un pian. Dacă voiai să auzi o trompetă sau o tobă, trebuia să angajezi un trompetist sau un toboșar. Conceptul de a virtualiza muzica prin metode artificiale a fost revoluționar.
Au existat și niște probleme, totuși. În primul rând, chestia respectivă era de dimensiunea unui autobuz, iar în all doilea rând, pentru a putea fi programate note în el, trebuia să folosești carduri perforate, casete de bandă bobină-la-bobină, o viteză ridicolă, bandă camuflantă, Unix versiunea v0.1 în Assembler și 4 forme diferite de karate. Și când abia-abia, în final, se împroșca ceva, nu prea semăna mai deloc a “muzică”. Cu toate acestea, ceea ce propunea era promițător. Numai că nu era foarte util, încă.
Aceasta a fost o prezentare generală, în mare, foarte liniară și extrem de simplificată, a salturilor tehnologice din spatele muzicii electronice. Mai multe instrumente sunt discutate de-a lungul acestui ghid, în funcție de nevoie, iar noi instrumente încă sunt inventate chiar astăzi, chiar acum, pentru a se extinde și a se explora latura mult mai experimentală a panteonului muzicii electronice.