Home

Sfera Majoris – Electronic Music Guide, Music Band, Audio Shop

Muzica Universalis – Pitagora, filozofii creștini și chiar muzicienii moderni au fost fascinați de Muzica Universalis (sau cum mai este denumită, Muzica Sferelor). Dar muzica aceasta a sferelor nu este o “muzică” obișnuită, așa cum o știm noi astăzi. Mai degrabă, se referă la armonia, fazele și relațiile dintre corpurile planetare, cerești; mărimile lor, vitezele lor și rezonanțele lor. În urma mișcării planetelor de-a lungul cerului, pe cer, ele au momente când se sincronizează, și momente când ies din sincronicitate unele față de altele, creând astfel un model complex, infinit și unic, nerepetitiv, de armonii.

Muzica Sferelor sau Muzica Universalis este un concept filozofic antic care privește proporțiile din mișcările corpurilor cerești – Soarele, Luna, planetele – ca pe o formă de “muzică”.

Muzica Universalis (sau Muzica Universală), care mai este cunoscută și sub denumirea de Muzica a Sferelor sau Armonia Sferelor, este o teorie originară în Grecia Antică, care a fost ideologia și principiul Pitagorismului, urmând a fi mai apoi dezvoltată de astronomul Johannes Kepler, în secolul al 16-lea. Kepler nu a crezut că muzica respectivă, ce era creată în urma mișcării planetelor, era o “muzică” auzibilă și interpretabilă de urechea umană, dar a crezut că putea fi oricum “auzită” de către suflet. Ideea a continuat să fie interesantă pentru savanți și înțelepți, până la finalul perioadei Renascentiste, astfel fiind influențate multe școli de gândire, incluzând Umanismul.

Istorie

Conceptul de “muzica sferelor” încorporează principiul metafizic cum că relațiile matematice exprimă calități sau “tonuri” de energie care se manifestă prin numere, unghiuri vizuale, forme și sunete – toate acestea fiind conectate printr-un model / sistem de proporții. Pitagora a fost primul care a identificat faptul că amplitudinea unei note muzicale (pitch-ul – cât de înaltă sau cât de gravă este o notă) este într-o relație de inversă proporționalitate cu lungimea corzii care produce acel sunet. De asemenea, tot el a observat și faptul că intervalele dintre frecvențele sonore armonioase formează proporții numerice simple.

Pitagora a propus ideea cum că Soarele, Luna și planetele, toate emit un murmur sau un sunet al lor special, specific, unic, bazat pe revoluția orbitei lor, dar și că calitatea vieții pe planeta Pământ reflectă aspectele de “tenor” ale sunetelor cerești, care sunt fizic imperceptibile de către urechea umană. Ulterior, Platon a descris astronomia și muzica ca fiind niște studii “îngemănate” ale recunoașterii senzoriale: astronomia pentru ochi, muzica pentru urechi, iar amândouă necesitând cunoștințe despre proporțiile numerice.

Pe de altă parte, Aristotel a caracterizat teoria precum urmează:

Unii gânditori consideră că mișcarea unor corpuri de o asemenea dimensiune trebuie să producă un sunet, un zgomot, din moment ce pe Pământul nostru mișcarea unor corpuri sau obiecte cu mult mai mici în dimensiuni și în viteza de mișcare, produc acel efect. În același timp, când Soarele și Luna, spun ei, și toate stelele, atât de mari și grandioase, în număr și în dimensiune, se mișcă cu o rapiditate foarte mare, cum să nu producă ele un sunet extraordinar de grozav? Pornind de la acest argument, și de la obervația cum că vitezele lor, măsurate ca distanțele lor, sunt în aceleași proporții ca și concordanțele muzicale, ei afirmă că sunetul răspândit de mișcarea circulară a stelelor, este însăși o armonie. Cu toate acestea, deși pare inexplicabil ca noi să nu putem auzi această muzică, ei explică acest lucru spunând că sunetul este în urechile noastre din primul moment, chiar de la naștere, și este astfel imposibil de distins de tăcerea sa contrară, din moment ce sunetul și liniștea sunt discriminate prin contrast reciproc. Ceea ce se întâmplă la oameni, atunci, este pur și simplu ceea ce se întâmplă și cu cei ce creează obiecte din cupru, care sunt atât de obișnuiți cu zgomotul din fierărie, încât ei nu mai sesizează diferența sau impactul.

Aristotel a negat totuși această teorie, și pe bazele propriului model cosmologic, și pe principiul că “sunetele excesive… sfărâmă corpurile solide, chiar și ale lucrurilor neînsuflețite”, și, astfel, orice sunete create de planete, ar exercita în mod necesar o forță fizică extraordinară asupra corpului.

Boethius, în lucrarea sa influentă, “De Musica”, a descris 3 categorii de muzică:

• musica mundana (uneori referită ca muzica universalis);
• musica humana (muzica internă a corpului uman);
• musica quae in quibusdam constituta est instrumentis (sunete create de cântăreți și instrumentaliști).

Boethius a crezut că musica mundana a putut fi descoperită doar prin intelect, dar că ordinea găsită în interior era aceeași ca cea găsită în muzica auzibilă, și că amândouă reflectă frumusețea lui Dumnezeu, creația Sa.

---

Influență culturală

Alte creații ce se folosesc de conceptul Muzica Universalis:

1. William Skakespeare – referire la muzica sferelor – The Merchant of Venice
2. Compozitorul danez Rued Langgaard – a compus o lucrare orchestrală pionieră, Music of the Spheres (1910)
3. Paul Hindemith – Die Harmonie der Welt (“The Harmony of the World”), operă bazată pe viața lui Johannes Kepler (1957)
4. Neil Ardley – Harmony of the Spheres
5. Mike Oldfield – Music of the Spheres
6. The Receiving End of Sirens – The Earth Sings Mi Fa Mi
7. Ian Brown – Music of the Spheres
8. Bjork – Cosmogony
9. Coldplay – albumul Music of the Spheres
10. Artistul Liam Thomas Maloney, din Manchester, UK – albumul Musica Universalis
    https://liamthomasmaloney.bandcamp.com/track/musica-universalis
11. Martin O’Donnell, Michael Salvatori, Paul McCartney – titlul piesei însoțitoare pentru jocul video Destiny